O proiecție incertă

Era marți ora 14 când am mers la unul dintre cele două cinematografe din centrul Clujului ca să văd o comedie franțuzească. Din experiența mea cu acestea știam că cel mai probabil va merita vizionarea pe marele ecran și va urma o oră și jumătate cu râsete și relaxare.

Am ajuns la cinema cu vreo 10 minute înainte de începerea filmului și m-am apropiat de casa de bilete să cer unul pentru mine și mi se spune că trebuie să mai aștept pentru că dacă e doar un singur om proiecția nu se ține. Am fost destul de surprinsă să aud că nu mai sunt doritori. OK, înțeleg că mulți lucrează marțea la acea oră, dar sunt liceeni și studenți care sunt liberi mai ales într-un oraș în care aceștia sunt numeroși.

Am decis să stau și să aștept poate-poate mai apar câteva persoane ca să nu mă întorc în altă zi. M-am retras în holul cinematografului butonând telefonul (nu știu cât de corectă e exprimarea pentru că e mai mult touch screen decât butoane, dar știi tu la ce mă refer), aruncând câte o privire spre intrarea cinematografului și spre oamenii care mai pășeau înăuntru în speranța că cineva mai e doritor de filmul de la acea oră.

Sunt conștientă că acel interval de timp nu e reprezentativ pentru frecvența cu care în general se văd filmele la alte ore, la acel cinematograf, mai ales filme precum blockbuster-ele de la Hollywood sau cele care au fost premiate. Însă, nu am putut să nu mă gândesc la turnura pe care a luat-o soarta celor actual două cinematografe din oraș după ce s-au deschis mall-urile cu ale lor multiple săli de cinema și oportunitatea alegerii dintr-o listă mai lungă de filme.

Unul dintre ele, cel mai mare, a avut parte de o renovare semnificativă, iar lista de filme proiectate s-a mărit, însă opțiunea orelor e limitată. Trebuie să plănuiești din timp ziua și ora la care să mergi. Dacă nu ajungi atunci, dar neapărat vrei să vezi filmul, vei alege inevitabil să mergi la cel din mall. Celălalt cinematograf din centru a devenit oarecum mai de nișă pentru că, deși putem vedea și acolo filmele populare ale săptămânii, există un bonus pentru cinefili. Acesta constă în faptul că se pot vedea și filme independente sau de festival pe care nu ai șansa să le vezi altundeva pe marele ecran în oraș.

În plus, urgența de a vedea un film nou lansat nu e resimțită de toată lumea. Astfel, acest grup preferă să aștepte lansarea în format digital și să vadă filmul ceva mai confortabil, de acasă, atunci când doresc, având în vedere opțiunile tot mai variate, și în România, de a vedea filme la calitate HD pe orice device cu ajutorul sistemelor audio care pot imita experiența din cinematograf. Însă, totuși, acestea nu se pot compara.

În recent lansatul și aproape premiatul cu Oscar la categoria Best picture, minunatul film „La la land”, există o scenă la un moment dat în care personajul Emmei Stone, Mia, participă la o discuție în care un cuplu povestește despre cum a achiziționat un sistem de sunet care oferă o experiență chiar mai bună decât cinematograful și cum cinematograful, în zilele noastre, nu are condiții suficient de bune, iar lumea vorbește în timpul filmului. Într-un alt moment al filmului Mia și Sebastian, personajul lui Ryan Gosling, merg la un cinematograf din oraș pentru a vedea un film vechi, iar mai târziu când Mia trece cu mașina pe strada cu cinematograful observă că acesta se închisese.

„La la land” e genul de film care e făcut pentru a fi văzut în cinema. A-l vedea doar la televizor sau la un alt device, chiar și cu cel mai bun sistem audio, tot nu-i va face dreptate așa cum doar ecranul și sala de cinema pot. Cred că ceva din magia lui se pierde odată ce îl reduci la un ecran de dimensiuni mici. Pentru „La la land”, dar și alte filme care pot fi admirate din punct de vedere vizual doar pe un ecran mare precum cel din cinema, merită efortul de a ieși din confortul casei noastre și a păși în holul cinematografului apropiat unde simți miros de popcorn și poți împărți satisfacția sau dezamăgirea unui film împreună cu alți oameni care nu-și pun problema să aștepte un film să iasă pe format digital și care simt entuziasmul unei premiere mult așteptate.

Cu câteva minute înainte de proiecție au mai apărut două persoane care au decis să ia bilet pentru comedia franțuzească. Am intrat în sala imensă de cinema și m-am așezat în jumătatea diferită de a lor. Comedia a fost reușită și cu un farmec pe care doar la filmele de comedie franțuzești l-am detectat deocamdată. Am râs și a fost o relaxare binevenită.

Sper că filmele care au urmat în acea zi au umplut mai mult de trei scaune. Mai mult ca sigur trebuie să fi fost așa. Doar unul era cu super eroi, iar celălalt adevăratul câștigător al premiului Oscar pentru Best picture de anul acesta. În plus, deși azi poți trece cu mașina pe lângă cel puțin două cinematografe demult închise, mai sper că măcar cele două care funcționează acum în centru să nu devină doar decorul unor amintiri ale unor momente frumoase precum cinematograful din „La la land” unde Mia și Sebastian au avut prima întâlnire.

Alibi.com

„Alibi.com” este cea mai nouă comedie a lui Philippe Lacheau care anterior a făcut și „Babysitting” și „Babysitting 2”. De asemenea, este una dintre puținele filme frantuzești care ajung și la noi prin cinematografe, dar care își merită din plin biletul și constituie o doză bună de râsete pentru tine și grupul tău de prieteni.

De când am văzut în 2014 comedia „Qu'est-ce qu'on a fait au Bon Dieu?” (engl. „Serial (bad) weddings”) am hotărât că trebuie să bifez mai multe comedii franțuzești de acum înainte pentru că sunt clar superioare celor americane, după părerea mea. De atunci am mai văzut „Supercondriaque” la televizor, pentru că în cinema nu cred că a fost la noi, pe care ți-l recomand cu drag dacă vrei să vezi o comedie reușită.

În „Alibi.com”, Gregory (Philippe Lacheau) are, împreună cu încă un prieten, o afacere personală. Acesta se ocupă cu crearea unor alibi-uri complexe pentru clienții lui care caută o evadare fără consecințe din viața cotidiană (deși multe cazuri sunt ale unor bărbați care vor să își înșele nevestele). Nobil sau nu, reprezintă un motor bun pentru situații comice nenumărate.

Într-o zi, la biroul lui Gregory se prezintă un domn care, în mod comic, vrea să obțină un alibi pentru „un prieten” care de fapt era chiar el, dorind să aibă o escapadă cu amanta la malul mării. Aici nici un inconvenient, cei doi încheie contractul necesar. Doar că, ulterior, în mod neașteptat pentru Gregory, care nu credea în iubire și relații serioase (în caz că nu ai intuit deja), întâlnește o blondă frumoasă care îi dă lumea peste cap. Fata, pe numele ei Flo, îi pică cu tronc lui Gregory și acesta se găsește în situația de a-și pune la îndoială propriile convingeri. Bineînțeles, Gregory nu îi spune lui Flo cu ce se ocupă și o minte. Aceasta va fi doar una dintr-un șir de minciuni pe care el e nevoit să le spună și, astfel, se va pomeni inevitabil prins în acestea.

Treaba se complică și mai mult când Gregory descoperă că domnul cu care a încheiat el recent un contract, pentru crearea unui alibi, e chiar tatăl lui Flo. El, plecat fiind la plajă cu amanta, se va găsi într-o situație foarte încurcată care va necesita ca Gregory să se prezinte și el acolo pentru a-l „salva” pe tatăl lui Flo.

Filmul are parte de glume variate, unele puțin exagerate pentru gustul meu, dar per total e o comedie destul de reușită. Lacheau ironizează filmele americane, dar se atinge și de politica franceză, sugerând că și președintele Hollande a apelat la serviciile Alibi.com, făcând aluzie la reputația lui îndoielnică. Filmul e potrivit pentru o seară de weekend cu prietenii când ai chef de ceva ușurel, deloc pretențios și relaxant și nu neapărat de o dramă nominalizată la premiile Oscar.

Beauty and the beast

După luni de așteptare, putem vedea în sfârșit la cinema filmul „Beauty and the beast”. Precum filmul „Cinderella” din 2015, „Beauty and the beast” a ieșit tot din mâinile dibace ale celor de la Disney care se pare că au în plan să readucă pe marele ecran, ca live action movies, mai multe dintre desenele lor devenite deja clasice.

În caz că nu știi deja, „Beauty and the beast” e povestea frumoasei și iubitoarei de cărți pe nume Belle și a înfricoșătoarei bestii, care e de fapt un prinț care a fost blestemat de o vrăjitoare, putând fi salvat doar dacă o fată se va îndrăgosti de el. După ce tatăl lui Belle, care pornise către un târg, nu revine acasă la timp, ajungând prizonier în castelul bestiei, Belle pornește în căutarea lui. Astfel, ajunge și ea la castel și îi propune bestiei să îi elibereze tatăl și, în schimb, va rămâne ea prizonieră.

Pe lângă bestie, la castel locuiau și alte persoane, dar atunci când prințul a fost transformat în bestie, ei au fost transformați în obiecte. Aceștia sunt cei care își pun speranța că Belle poate fi cea care va rupe blestemul abătut asupra lor și, zi de zi, încearcă să-l îmbuneze pe prinț și să-l facă să se poarte frumos cu Belle pentru ca ea să poată să-l vadă cu alți ochi și eventual să se îndrăgostească de el.

Prințul și ajutoarele lui de la castel au fost blestemați, după ce într-o noapte o bătrână și-a făcut apariția la castel cerând adăpost peste noapte, oferindu-i prințului un trandafir drept plată. Prințul, fiind nemilos și arogant, a refuzat trandafirul și a izgonit-o pe bătrână. În acel moment, ea s-a transformat într-o femeie foarte frumoasa care s-a dovedit a fi o vrăjitoare. Scuzele prințului nu au avut nici un efect, vrajitoarea pedepsindu-l. Trandafirul anterior pomenit, va servi ca un soi de amintire și ca atenționare că blestemul va deveni ireversibil odată ce trandafirul își va pierde toate petalele.

Cei de la Disney au reușit din nou să facă o treabă foarte reușită. Filmul este exact așa cum ți-ai putea închipui. Plin de magie, cu decoruri spectaculoase și melodii care creează dependență. Mai avem parte de câteva scene înspăimântătoare, dar și de umor neașteptat și, bineînțeles, multă muzică. Rolul lui Belle e jucat de Emma Watson și, chiar dacă nu mi-aș fi imaginat-o ca prințesă Disney, rolul i se potrivește tare bine rolul, poate mai bine decât m-aș fi așteptat.

Comparat cu desenele animate, aici, scenariul conține poveștile lui Belle și ale bestiei și informații despre părinții lor, lucru care mi se pare binevenit. În ce o privește pe Belle, aflăm ce anume a pățit mama ei și care i-a fost soarta și astfel ne ajuta sa plasăm poveste într-un naumit interval temporal specific, iar în ceea ce privește bestia, de asemenea, aflăm soarta părinților lui, dar mai aflăm și de ce au fost pedepsite, de către vrăjitoare, și ajutoarele lui de la castel.

Pe lângă aceste adiții și alte câteva mici schimbări, filmul urmează în general linia desenelor din 1991. Mai ales dacă le-ai văzut sau revăzut recent, probabil filmul nu te va surprinde în ceea ce privește povestea. Însă, din punct de vedere vizual, filmul e minunat și nu o să te saturi din a-l privi, iar cele două ore ți se vor părea, probabil, prea scurte. Legat de muzică, imediat ce am ieșit din sala de cinema am vrut instant să intru pe Deezer să caut soundtrack-ul ca să-l ascult încontinuu. Cum am făcut și cu cel din „La la land”. „Beauty and the beast” e musai de văzut în cinema, 3D sau nu.