The Circle

La un moment dat în trailerul filmului „The Circle”, vedem personajul principal Mae Holland, interpretată de Emma Watson, la interviul de angajare pentru firma de tehnologie The Circle. Printre altele, ei i se cere să completeze afirmația “You’re most scared of…” la care ea zice “Unfulfilled potential”. Ei bine, cam așa stă situația și cu acest film: un potențial mare, dar care e departe de a fi împlinit.

„The Circle” este ecranizarea cărții cu același nume scrise de Dave Eggers (cartea încă nu am citit-o, dar voi reveni cu completări). În centrul poveștii se află Mae Holland, prinsă într-un job care nu-i place și care are o obligație în plus față de familie, tatăl ei fiind bolnav. Când o prietenă îi obține un interviu la inovativa companie The Circle, Mae e super fericită și gata să profite de ocazie. Ea trece cu succes de interviu și obține jobul. Compania este un soi de Facebook, dar next level pentru că are mult mai multe funcții, fiind mai mult decât o platformă de social media. Această platformă e numită True You și se pare că a acaparat majoritatea populației Americii. Scopul platformei este de a-i determina pe utilizatori să împărtășească cât mai mult din viața lor. Sharing-ul vieții personale este indirect impus tuturor angajaților.

Însă, șefii The Circle, Bailey (Tom Hanks) și Stenton (Patton Oswalt), vor și mai mult, făcând presiuni asupra politicienilor spre a pune la dispoziția publicului chiar și propriile inregistrări telefonice, email-uri, mesaje etc. în idea că dacă nu împărtășesc ceva înseamnă că au ceva de ascuns. La un moment dat, personajul lui Tom Hanks spune: „knowing is good, but knowing everything is better” și insistă asupra faptului că indivizii trebuie să fie deschiși, să împartă tot făcându-se astfel responsabili pentru toate acțiunile lor, argumentând ca asta e democrația. Se mai spune și că secretele fac infracțiunile posibile.

Faptul că rețelele sociale sunt o amenințare la adresa intimității, discuția despre sharing și când acesta depășește o limită și cum ne influențează viața rețelele sociale sunt teme de actualitate și foarte ofertante. De aceea, eram foarte curioasă să văd acest film, dar și pentru că trailer-ul l-a făcut să fie foarte tentant. Însă, filmul face prea multe greșeli pentru a reuși să compenseze cu tematicile abordate.

În primul rând, pentru că temele sunt abordate prea superficial. Mai apoi, de la un punct încolo, filmul deja devine prea exagerat pentru a mai putea fi credibil. Eu sunt pro exagerări când e vorba de subiecte provocatoare pentru că cred că își fac treaba bine pentru a ne face să ne punem întrebări și a crește nivelul de conștientizare. Însă, trebuie să fie credibile în acea lume în care ele există. Ar fi trebuit stabilit un backstory, să înțelegem de ce aproape toată populația Americii e dispusă să renunțe la intimitate și liderii sunt pe punctul de a-și obliga poporul să recurgă la transparență totală. La un moment dat se și pune problema obligării cetățenilor să voteze.

Insist că astfel de lucruri trebuie făcute să fie credibile, o poveste cu lipsuri neavând cum să te convingă că ceea la ce recurge The Circle e posibil în acea lume fără ca cineva să se opună vizibil. Aș fi vrut să înțeleg de ce mai toți angajații The Circle sunt atât de entuziasmați de ceea ce face firma și nu li se pare deloc că se depășesc niște limite.

Opoziția față de acest sistem impus de „The Circle” e aproape inexistentă. Personajul care putea înclina balanța e băgat în ceață rapid și, prin urmare, și speranțele mele ca privitor pentru o confruntare reală în care personajul principal să fie „scuturat” de realitatea sumbră din spatele platformei pe care o susține, implicându-se total în promovarea acesteia. Mai apoi mi s-a părut slab construit personajul lui Mae pentru că, din nou, nu înțeleg de ce se supune și adoptă cu așa deschidere oversharing-ul pe care îl presupune True You chiar și după ce e confruntată, mai direct decât oricare personaj, cu pericolele acestei platforme.

Cred că asta e cea mai mare problemă a mea cu filmul, I just don’t buy into it, cum ar zice englezii. Filmul mi se pare că seamănă mult ca stil cu „Black Mirror”, din care am văzut doar două episoade, însă doar seamănă, nereușind să atingă același nivel și să aibă același impact.

Speram să fie genul de film care îți ofera niște insight-uri și pe care de-abia aștepți să-l discuți cu apropiații după ce îl vezi. Însă, în loc să mă lase cu multe întrebări în legătură cu temele pe care le-a abordat, m-a lăsat cu mai multe întrebări despre coerența poveștii. Din punctul meu de vedere, nici faptul că a jucat Emma Watson în rolul principal și nici aparițiile (scurte) ale lui Tom Hanks nu reușesc să îmbunătățescă filmul. Personajul lui Tom Hanks a avut un rol mult mic decât aș fi crezut după vizionarea trailer-ului. Din păcate, „The circle” e încă un caz unde trailer-ul e tare înșelător în ceea ce privește filmul și unde țintește acesta și, astfel, din punctul meu de vedere, filmul nu se ridică la înălțimea așteptărilor.

Parada de Paște

De Richard Yates am auzit în contextul filmului „Revolutionary Road” care îi are în rolurile principale pe Kate Winslet și Leonardo DiCaprio, roluri pentru care ambii au fost nominalizați la Globul de Aur, Kate Winslet fiind și premiată. Despre film am auzit doar de bine, însă cumva mi-a scăpat din vedere. Cert e că îl voi urmări cât de curând.

Nemaicitind alte cărți de Richard Yates, nu am știut la ce să mă aștept de la poveste așa că am pornit citirea cărții fiind open minded. „Parada de Paște” e povestea a două surori, Sarah și Emily, de când erau copile până la maturitate când Emily deja e bunică. Povestea e spusă din perspectiva lui Emily, însă nu ea e cea care narează, având aici un narator care e foarte prezent și care stabilește atmosfera și background-ul vieții celor două surori.

Cartea are un început foarte franc, fiind foarte straight forward în ceea ce privește expectanțele pe care ar trebui să le ai:

„Nici una dintre surorile Grimes nu avea să fie fericită în viață și, privind înapoi, li s-a părut întotdeauna că necazurile au început odată cu divorțul părinților lor.”

În ceea ce mă privește, această deschidere nu a avut un impact prea mare și nici nu mi-a persistat în memorie. Poate pentru că totuși speram oarecum la un happy ending și, în acest fel, am trecut cu vederea acest avertisment. Însă, în cazul în care ai putea avea îndoieli dacă totuși să citești cartea, având în vedere că ai fost atenționat că e mai tristă, de ce ai face-o?

Păi în primul rând din curiozitate. Pentru a vedea cum decurge viața celor două fete, ce fel de evoluție are relația dintre cele două surori după divorțul părinților. Acțiunea cărții se petrece în intervalul anilor ’30- ’70, așadar poți avea și o anume curiozitate istorică pentru a vedea cum decurge viața celor două femei în acea perioadă, de ce obstacole se lovesc la nivel de carieră și ce fel de alegeri fac fetele în viață ca urmare a influenței părinților și a divorțului lor care e anunțat încă din primele rânduri.

Fetele sunt cât se poate de diferite în ceea ce privește deciziile pe care le iau. Sarah, cea mare, se căsătorește de îndată ce găsește omul care i se pare potrivit și are trei copii cu el, urmând a avea o viața de casnică. În schimb, Emily e mai orientată spre carieră și are numeroși iubiți în căutarea persoanei ideale, demers fără prea mult norc. Sarah o numește „un spirit liber”, având un soi de invidie pentru viața ei. Aici e unde totuși intervine o mare asemănare între cele două: fiecare tânjește la viața celeilalte. Acestei drame i se adaugă și faptul că, de fapt, nici una nu e fericită cu propria viață, fiecare având parte de propriile probleme în ceea ce privește viața personală, deși încearcă păstrarea aparenței că totul e ok până când, în final, lucrurile nu mai pot fi negate.

Deși se citește cu ușurință, pe mine povestea nu m-a prins complet și nici nu am reușit să leg o conexiune cu vreun personaj. Se poate ca la acest fapt să fi contribuit și faptul că evoluția poveștii surorilor nu e deloc optimistă sau ofertantă în ceea ce privește speranța unui viitor mai bun. E drept că finalul poate fi interpretat ca sugestia unei speranțe pentru o viață mai împlinită în ceea ce o privește pe Emily, însă nu știu în ce măsură e de efect.

Dacă ești adeptul realismului și al observației și relatării destinului în lipsa ambalajului frumos și a fundițelor decorative, în contrast cu perspectiva optimistă și cu poveștile de iubire care se termină cu bine și cu speranță pentru cei implicați, atunci „Parada de Paște” poate fi cartea potrivită pentru tine.

Gândirea de tip cutie neagră

Cui îi e frică de greșeli si eșec să ridice mâna sus. Ok, poate nu neapărat frică, dar poate ți se pune un nod în gât când te gândești la astfel de probabilități în viitor. Teama de eșec într-o anumită doză e normală, eu personal luptându-mă cu ea, câteodată, poate mai mult decât mi-ar plăcea. Aceasta reprezintă o problemă când deja te oprește des din a face diverse lucruri și consideri consecințele acesteia o amenințare prea mare.

Dacă și tu te confrunți cu acest obstacol în mod repetat și îți dorești să îți schimbi atitudinea atunci cartea asta ți se va potrivi de minune. N-aș folosi astfel de exprimări dacă nu aș crede că citirea acestei cărți ar putea să producă niște schimbări. Dincolo de a puncta niște lucruri esențiale legate de tema eșecului, Syed scoate în evidență și importanța acceptării și recunoașterii greșelilor și a învățării din acestea, aspecte critice pe drumul evoluției.

Titlul cărții face referire la aviație. Probabil ai intuit deja. Avionul are două cutii negre (care, apropo, sunt portocalii pentru găsirea mai rapidă a acestora în caz de accident): una care înregistrează toate informațiile tehnice, iar alta care înregistrează discuțiile din carlingă. Acestea sunt foarte importante în caz de accident sau alte incidente mai mici, pentru a afla care exact au fost problemele care au dus acel tip de deznodământ. Înregistrările acestea sunt un instrument esențial pentru detectarea erorilor și, mai presus de orice, pentru învățarea din acestea astfel încât să nu se mai producă.

Matthew Syed folosește aviația drept exemplu de urmat (desi spune că nici aceasta nu e perfectă) dar mai presus susține importanța gândirii de tip cutie neagră ca modalitate de analiză și reparare a erorilor în viitor. Dar poate cel mai important lucru de realizat și de ținut minte e faptul că erorile și eșecul fac parte din succes și evoluție și, de asemenea, sunt o parte indispensabilă a acestora. Dacă nu suntem dispuși să ne expunem la ele, să le analizăm și să învățăm din ele, putem porni pe un drum periculos și în dezavantajul nostru pe termen lung.

Abordarea lui Syed în această carte este de a se folosi de exemple cât mai multe pentru a ilustra diferite aspecte legate eșec. Exemplele sunt foarte variate:

  •          Avem unele din domeniul aviației, cazuri faimoase de incidente din care unele s-au sfârșit cu bine pentru pasageri în timp ce altele s-au lăsat cu victime. Unul dintre cazurile prezentate este cel al pilotului Sully care a făcut o aterizare pe râul Hudson în New York, întâmplare după care s-a făcut și film cu Tom Hanks în rolul principal.
  •          Ni se mai dau exemple din domeniul medical, unde cultura e de așa natură că eșecul e inacceptabil, prea puțin recunoscut. Există aici o stigmă în cazul greșelilor care afectează profund sistemul, dar și atitudinea cadrelor medicale. Într-un caz unde într-un spital au fost asigurate cadrele că nu vor fi acuzate pe nedrept dacă erorile au fost neintenționate, „accidentele” au scăzut semnificativ și, implicit, au scăzut și costurile acelui spital. Medicii și asistentele raportau erorile și, astfel, se căutau soluții pentru îmbunătățirea anumitor proceduri.
  •          Dacă în medicină erorile sunt subraportate, ei bine, situația stă și mai prost în sistemul judiciar. Syed dă exemplul unui caz din America unde un bărbat a fost acuzat pe nedrept, i s-a dovedit ulterior nevinovăția, însă procurorul susținea în continuare că acel bărbat e vinovat, chiar dacă dovezile spuneau contrariul. Faptul că eșecul e stigmatizat în societate poate avea efecte negative asupra felului în care raționalizăm anumite situații și întâmplări.

După cum deja am menționat, faptul că nu recunoaștem uneori că am greșit e și din cauză că eșecul poartă o stigmă în societate. Erorile neintenționate sunt pedepsite și nu analizate spre căutarea unor soluții. Pe de altă parte, recunoașterea unei greșeli, mai ales în legătură cu lucruri importante, e un atac la egoul nostru și duce la scăderea stimei de sine. Pentru că așa am fost învățați.

Probabil unul dintre cele mai de impact lucruri discutate în această carte e disonanța cognitivă (se manifestă atunci când credințele noastre sunt contrazise de dovezi), acesta fiind un lucru care stă la baza negării erorii și care explică cum uneori în ciuda dovezilor clar contrarii, nu ne abandonăm credințele, ba mai mult, folosim argumentele ca dovezi în plus că credințele noastre sunt valide (vezi observațiile lui Leon Festinger legate de profeția din Planet Clarion). Doar ca să nu recunoaștem că ne-am înșelat în anumite privințe. Este ceva tare bizar și e fascinant cum se poate manifesta mai ales în cazuri extreme (există multe exemple în carte din experimente și situații din sistemul judiciar).

„Când ne confruntăm cu dovezi care ne contrazic credințele profunde, există mai multe șanse să reformulăm dovezile decât să modificăm propriile credințe. Pur și simplu inventăm noi motive, noi justificări, noi explicații. Uneori, ignorăm complet dovezile. [...] Marea realizare a lui Festinger a fost aceea de a demonstra că disonanța cognitivă este o trăsătură umană adânc înrădăcinată. Cu cât suntem mai inflexibili în judecățile noastre, cu atât este mai probabil să manipulăm orice probă nouă care le pune sub semnul întrebării.”

Ceea ce apreciez tare mult la această carte e că e scrisă pe limbajul tuturor, fără pretenții de superioritate, fiind foarte accesibilă publicului larg. Mai mult, scoate în evidență capcanele în care putem cădea dacă nu suntem critici cu lumea din jurul nostru și deschiși către eroare și eșec și spre a învăța din acestea. Pe lângă faptul că ne ținem pe noi în loc și spunem pas dezvoltării îi putem afecta și pe cei din jurul nostru cu atitudinea noastră. Este esențial să înțelegem că eșecul face parte din succes și că acesta nu se întâmplă peste noapte. Exemplele sunt multiple și în carte. Creativitatea poate fi și ea o victimă dacă nu suntem dispuși să ne asumăm erorile făcute și să ne expunem la ele.

Este nevoie de o redefinire, o nouă conceptualizare a eșecului și cartea își atinge scopul în acest sens. Deși unele dintre exemple sunt cazuri extreme, acestea își ating scopul și ilustrează foarte bine problemele discutate de autor. Ar fi bine să învățăm să fim deschiși, open minded (cred că termenul în engleză e cel mai ilustrativ), să nu ne mai fie frică să greșim sau cel puțin să micșorăm această emoție negativă legată de eșec cu care unii dintre noi am crescut. „Gândirea de tip cutie neagră” poate reprezenta imboldul necesar pentru a face o schimbare din care să avem de câștigat pe termen lung.